Adevăruri multiple în alb și negru

Bianca Băndărău, anul III Teatrologie – Management cultural, Jurnalism teatral

Rețeta succesului nu există și nu îți spune nimeni că poți deveni un regizor de succes. Școala de regie îți pune la dispoziție un instrumentar și te îndeamnă să cauți și să ai răbdare. Fie că se bazează pe o metodă deja cunoscută a marilor regizori, fie că te ajută să îți construiești o metodă proprie, școala te pregătește în felul ei. Eugenio Barba spunea că: Vorbim despre teatru ca despre o casă cu două uşi: una pentru a intra, alta pentru a-ţi lua zborul. Cred că despre asta este vorba, despre toate acele exerciții din timpul facultății care te pregătesc pentru zbor. Ajungi să cunoști punctul de pornire pentru a studia coordonatele zborului.

Spectacolele studenților de la UNATC sunt acele spectacole pe care le aștepți… tocmai pentru că nu știi la ce să te aștepți. Să iei parte la un produs viu, proaspăt, care se întâmplă în fața ta, acolo și atunci, înzestrează în noi convingerea că teatrul încă există.

Spectacolul de licenţă „Jocuri în curtea din spate”, după un text al scriitoarei israeliene Edna Mazya, este o montare bine susținută, în regia lui Alin Neguțoiu, tânăr viitor absolvent de Regie teatru. Piesa  este bazată pe povestea unui caz real. În vara anului 1988, undeva în lume, șapte băieți de 17 ani au violat în mod repetat o fată de 14 ani, abuzând-o fizic și psihic.

Pe scurt, povestea sună cam așa. O fată sare coarda și este atrasă în capcana a patru adolescenți pe care, la rândul ei, îi atrage în capcana propriilor hormoni. Pe rând, toți pendulează între inocență și vinovăție, pentru că toți se află în acea perioadă adolescentină de autocunoaștere.

Construcția subiectului este realizată pe două planuri, evenimentul în sine și procesul care va urma. Iar acțiunea este plasată între locul de joacă și sala de judecată. Se joacă de-a făptașii și de-a apărătorii. Poate că nu violul în sine este cel care surprinde în acea lume dominată de dorințe, ci relația dintre sexe. Adolescenții, în general, au tendința de a trece de la o extremă la alta din frica de a nu fi umiliți și din iluzia unei ascensiuni provocate de tentații. Celălalt plan al spectacolului indică cele două fețe ale sistemului juridic, binele și răul. Există o diferență între dreptatea morală și adevărul adus de justiție. Dincolo de abuzul realizat de atacatori, de cele mai multe ori apare umilința adusă de un sistem juridic în care victima este supusă unui nou abuz – psihologic.

Spectacolul mizează pe amestecul dintre interpretare și simboluri vizuale. Spațiul de joc imaginat de Andreea Boiangiu (anul I master Scenografie) este un univers al non-culorilor. Subliniază astfel diferite perspective de a privi cazul, în alb și negru, acolo unde nu au loc nuanțele de gri pentru că nu există cale de mijloc între adevăruri. Negrul subliniază atitudinea contradictorie, suprimarea dorințelor și importanța prestigiului. Inspiră putere, dar și disperare. Pe de o parte simbolizează răutate, pe de altă parte, prudență și înțelepciune. Albul simbolizează puritate, castitate, curățenie. Este culoarea care reflectă lumina, dar dă senzația de frig. Oamenii care poartă alb au tendința să se sacrifice pentru cei din jur.

Spațiul de joc este reprezentat de un țarc care oferă, totuşi, posibilitatea de ieșire. Gardul devine simbolul constrângerilor, al libertății limitate în care nu ai puterea totală de a acționa după propriile gânduri. Limitările spațiului prin intermediul acestuia sunte legate de limitările personale ale protagoniștilor. Se adaugă câteva elemente precum mingea de baschet, rucsacuri cu bere, casetofonul, pe fiecare fiind așezat câte un bilet cu hashtag.  Acest spațiu deschis determină apropierea, uneori inconfortabilă, a spectatorului de acțiunea propriu-zisă.

Costumele sunt realizate precum uniformele, iar cravata este un simbol pentru dominare. Pentru sala de judecată este aleasă roba.

Una dintre calitățile unui regizor este să știe să își creeze echipa. Chiar dacă mai există detalii asupra cărora ar trebui să se insiste în ceea ce privește interpretările actorilor, există un echilibru între cele două povești spuse de aceiași actori, prin detaliile gesturilor folosite. Dvori Mahnes – interpretată de Teodora Dincă (anul III Actorie) – este un amestec de exuberanță, inocență și vulnerabilitate. Fumează, bea și adoptă o falsă postură devenind din jucător, un pion. Rolul de fată-femeie îi oferă posibilitatea de a îmbina vulnerabilitatea, pericolul, filtrul rațional și dureri emoționale dure. Când face tranziția la rolul Procuroarei, deși își păstrează o oarecare inocență, găsește resursa de a avea curaj în confruntarea cu avocații a căror atitudine este vădit sexistă. Asaf Saharov – Bogdan Tulbure (anul III Actorie) – are rolul manipulatorului, conducătorul jocurilor care profită de atracția pe care o are Dvori pentru el.  Deși pare cel mai inocent și ludic, este cel care o manipulează cel mai tare din punct de vedere psihologic. Șmulic Kuper – Alexandru Ivănoiu (absolvent Actorie, masterand Scriere dramatică) – atras de Dvori, dar încercând să o salveze pentru a o avea doar pentru el, ajunge să fie o victimă a respingerii.  Încearcă să-și asume această respingere, dar orgoliul masculin este mult mai mare. Încercarea lui salvatoare îi va atrage cea mai aspră pedeapsă. Sela Borohov – Iosif Paștină și Gidi Betser – Răzvan Mîndruță (colegi în anul III Actorie) sunt acei adolescenți care se bazează pe capacitatea de a atrage fetele prin fizicul lor. Ei oscilează inițial între naivitate și pofte trupești, dar cad pradă acestei maturizări timpurii. Îl ajută pe Asaf să schimbe regulile crescând mizele. Sunt efervescenți și păstrează gesturile și expresiile folosite de adolescenți. În rolurile de avocați, cei patru nu sunt departe de misoginism. Deși își păstrează doza de inocență, continuă jocul manipulării psihologice. Acum vorbesc despre adolescență, inconştiență, putere și neputință, despre lipsa regulilor care poate naște drame, despre șubrezimea sistemului juridic.

Spectacolul începe și se încheie cu Dvori care sare coarda. Diferitele situații în care se află cei cinci adolescenți: jocurile (cu mingea sau de-a barba-oarba), discuțiile contradictorii, tensiunile sexuale, consumul de bere și tutun, gesturile și expresiile folosite, determină comportamente recognoscibile ale adolescenților pe care  îi observăm în curtea liceului sau în parc. Deși au fost judecați, nu avem un răspuns clar. Rămâne să ne gândim la toate laturile și perspectivele problemei.

Punctul culminant este scena violului. Ne așteptăm să aibă loc, dar încercăm să ne împăcăm cu ideea. Uneori, textul dramatic ne oferă senzația că asistăm la un debate care aparţine teatrului social, iar story telling-ul e folosit pentru a sublinia efectul expunerii adevărurilor și minciunilor.

Coregrafia realizată de Maria-Luiza Dimulescu (anul I master Coregrafie) permite aceste schimbări de roluri, dar mai presus prezintă acea descărcare a sentimentelor și trăirilor prin ritm și dans. Dansul este remediul împotriva timidității, o refulare.

Lighting designul a fost realizat de Alexandru Ivănoiu. Pentru a simboliza parcursul antitetic al evoluției cazului, alege să asocieze lumina cu întunericul. Întunericul pune mereu în calea omului provăcări pentru a-l stimula, iar lumina este cea care anunță  un nou început, când  binele învinge răul. Fiecare personaj percepe realitatea în modul său. Acceptă lumina pentru că dezvăluie și se teme de întuneric pentru că ascunde.

„Jocuri în curtea din spate” este un spectacol ce își propune să treacă dincolo de prejudecăți și oferă câteva drumuri pe care le poți parcurge spre un adevăr personal. Adevărul și minciuna fac parte din viața noastră de zi cu zi. Suntem învățați să spunem adevărul, oricât de dur și greu de acceptat ar fi acesta, dar de cele mai multe ori îl evităm. Ne este mai ușor să ne ascundem decât să ne asumăm gândurile, sentimentele și acțiunile. Suntem un amestec al deciziilor noastre.