Interviu realizat de Ironiţa Coruţi, anul III Teatrologie – Management cultural, Jurnalism teatral
Foto: Cristian Floriganță
Alexandru Boureanu este manager al Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, unde a pășit pentru prima oară în plină perioadă de glorie a acestei instituţii, la sfârșitul anilor ’90, atunci când Teatrul craiovean cucerea scenele lumii. Despre provocarea de a restabili un reper al mișcării teatrale la Craiova, despre nevoile și incertitudinile cu care se confruntă în acest sens, cât și despre parcursul și experiența personală în fenomenul artistic, ne-a povestit într-o după amiază de Festival Naţional de Teatru, într-una din sălile de curs din U.N.A.T.C. – universitate prin care a trecut în calitate de masterand, în prezent fiind profesor coordonator la Departamentul Studii Doctorale.
Ne aflăm în perioada agitată, dar constructivă a Festivalului Național de Teatru… Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest Festival?
Pentru mine este mai puțin important ce înseamnă, dar colegii mei actori au suferit enorm pentru că nu a fost niciun spectacol selectat în FNT. Pentru ei, acest festival este reperul de recunoaștere anuală a profesiei lor, de valorizare din perspectiva producțiilor naționale ale teatrelor din România. De fapt, este un moment de întâlnire, timp de zece zile, a oamenilor de teatru și acesta este rolul lui cel mai mare, de punere în contact a tuturor teatrelor din România aici, în București.
Sunteți un punct de legătură între Teatrul Național și Departamentul de Arte din cadrul Universității din Craiova. Cum vă propuneți să îi integrați pe tinerii actori ieșiți din băncile școlii în mediul teatral profesionist?
La noi este un caz atipic, pentru că este un oraș mic, destul de compact din perspectiva instituțiilor culturale: avem un teatru național, un teatru de operă și operetă și un teatru de copii. Sunt trei instituții diverse de teatru, dar au început să apară și mici companii private. Pentru studenții de la Licență și Master este importantă colaborarea cu teatrul, încă din timpul școlii. Aceştia sunt de obicei integrați în spectacolele Naționalului. Sunt foarte mulți regizori care vin și ne spun „Vrem să lucrăm cu trupa, dar și cu studenți”, astfel încât ei participă la castinguri. Unii apucă să facă roluri mai mici, alții figurație de grup, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu corurile din spectacolul pe care l-a pus în scenă Mihai Măniuțiu, „Aias. Eseu despre demenţă”. Astfel, școala este o pepinieră pentru teatrul nostru. Studenţii sunt, aşadar, și colaboratori ai teatrului și au ocazia să joace alături de actori profesioniști și să asiste la repetițiile regizorilor care montează la Craiova.
Înainte de a vă afla la conducerea acestui departament, ați absolvit în Craiova studiile de actorie. Cum ați ales acest oraș, dumneavoastră venind din Mangalia, și cât de diferită credeți că este acum experiența de student la Actorie în Craiova?
Parcursul meu este destul de alambicat, pentru că eu am fost prima dată la Iași la concursul de admitere pentru Actorie, unde am picat din prima zi. Dar, în același an, am fost admis ca actor profesionist la Teatrul “Victor Ion Popa” din Bârlad, timp în care am jucat în majoritatea producțiilor pe care le aveau în stagiune. Am văzut însă la avizierul Teatrului un anunț că la Naţionalul din Craiova se face o mega-producție, „Danaidele”. Am participat la preselecția organizată la Bucureşti de Silviu Purcărete şi Fundația pentru Teatru și Film Tofan. La Craiova am ajuns, de fapt, pentru că trebuia să intru în „Danaidele”. Am participat la workshop-urile respective și am aflat că s-a făcut școală de teatru şi acolo și am dat din nou la facultate. Așa am ajuns întâmplător, fortuit la Craiova, datorită momentului de glorie pe care Teatrul craiovean îl avea atunci. Era Purcărete acolo, totul era interesant și, într-adevăr, pe timpul școlii se întâmplau lucruri minunate, pentru că și Emil Boroghină, directorul Teatrului pe atunci, ne încuraja să jucăm în spectacole. În timpul celor patru ani de studii, am jucat în foarte multe spectacole la Vlad Mugur, înlocuiri la spectacolele lui Purcărete, la Tompa Gábor, la Mihai Măniuțiu. Era minunat să îmbini această parte teoretică de la școală cu ce se întâmplă practic pe scenă.
Credeți că ar putea Teatrul Național din Craiova să își redobândească vizibilitatea și prestigiul pe plan internațional de care se bucura în acea perioadă de glorie?
O întrebare foarte complicată…Și eu mi-o tot pun și e o întrebare foarte bună, pentru că mă tot gândesc la strategii prin care să putem ajunge din nou acolo unde am fost odată, dar, dacă privim din perspectiva teoriei succesului, acesta este ciclic și spiralat. Adică va trebui să se încheie o buclă de timp, probabil, ca să poată urca din nou unde a fost, ca după aceea, din nou, să coboare. Acestea sunt niște teorii foarte clare. Deja momentul este relativ aproape. Teatrul Național din Craiova a mai avut un moment de glorie înainte de perioada celor zece ani de turnee, de deschidere a interesului europenilor pentru noi, între ’90 și 2000. A mai avut o perioadă de glorie cu vreo 30 de ani înainte, când devenise „generația de aur” cea de la Craiova: Vlad Mugur, Amza Pellea, toată generația respectivă. Probabil că ciclul este undeva la 30 de ani și nu știu dacă aș putea să îl grăbesc. Eu încerc.
Prin intermediul festivalului Theatre Networking Talents (TNT), ați reușit să adunați la Craiova tineri regizori și scenografi din toată țara și nu numai. Este evidentă dorința dumneavoastră de a promova și încuraja spiritul tânăr al teatrului. Se reflectă acest lucru și în categoria de vârstă a publicului?
Da… Da. Am avut de curând o premieră, nu dăm nume, cu lucruri bune și lucruri mai puțin bune, adică avea, ca în viață, lucruri care te prindeau şi lucruri care te plictiseau. În schimb, în momentul în care publicul a fost format din adolescenți, ei au apreciat tot. Era un spectacol special pentru ei și asta s-a demonstrat foarte clar. De fapt, destinatarul era mai important și, într-adevăr, în acest moment, publicul Teatrului din Craiova este majoritar constituit din tineri până în 30 de ani.
Începând cu ediția din 2019, festivalul TNT și-a schimbat structura de concurs, nemaiavând un juriu desemnat. Considerați că nu își are loc competitivitatea în teatru sau a existat un alt motiv la baza acestei schimbări?
Da, a existat un alt motiv, concretizat în părerea mea despre libertatea de decizie a creatorilor, în momentul în care i-am propus regizorului Bobi Pricop să se ocupe de acest festival de la A la Z. El a hotărât acest lucru și i-am respectat decizia, el spunând că o competiție nu este foarte motivată din punctul său de vedere.
Cu ce gânduri ați intrat în stagiunea 2019 / 2020?
Am intrat cu un gând destul de copleșitor: se împlinesc 170 de ani la finalul acestei stagiuni de la atestarea și de la primele spectacole ale Teatrului Național din Craiova. 170 de ani, o cifră rotundă, o aniversare destul de complicat de realizat într-o perioadă – să-i spunem – complicată politic, de alegeri. Cu toate că n-ar trebui să ne influențeze cu absolut nimic, ne influențează totuși din perspectiva finanțărilor. Am intrat cu gândul Festivalului Internațional Shakespeare, care are loc în perioada 23 aprilie – 5 mai, cu gândul Galei UNITER, pe care am invitat-o și care se va desfăşura la Craiova, cu gândul Festivalului TNT, dar, bineînțeles, la final, pe 29 iunie, cu gândul acestei sărbători a Teatrului. Dar va trebui să vedem ce sprijin mai avem din punct de vedere politic şi implicit financiar, pentru a putea premia anumiți oameni cu această ocazie, pentru a face un eveniment important pentru orașul Craiova, care se bucură de al doilea Teatru Național istoric după Iași, teatru înființat în 1850.
Cea mai recentă premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” – „1,2,3…Bebe” – este un spectacol pe care l-ați coregizat alături de Raluca Păun. Cum a apărut și cum a decurs această colaborare?
Sincer, a fost o decizie luată dintr-o nevoie. O nevoie culturală, pentru că noi nu mai aveam o comedie bulevardieră și existau oameni care veneau la casa de bilete și întrebau „O comedie nu aveți?”. La asta se refereau. Am căutat acest text mult timp. Am căutat un regizor, nu am găsit, pentru că, în general, regizorii din România preferă să monteze „capodopere”, nicidecum spectacole de comedie bulevardieră. Nu toți, e adevărat, dar mi-a fost greu să găsesc pe cineva disponibil să îl facem în perioada respectivă, când eram noi liberi. M-am întâlnit cu regizorul Victor Ioan Frunză, care mi-a dat această idee de text, text pe care îl știam de altfel. L-am cerut din Franța, l-am retradus, l-am adaptat la actualitate și am colaborat cu Raluca, amândoi având un spirit foarte bun de comedie, de text și de joc actoricesc. Am făcut împreună un spectacol, dacă vrei, „de serviciu”, dar Victor Ioan Frunză, când a venit la spectacol, a spus „Iacătă că nu există genuri minore și majore în teatru.”
Cum s-a întâmplat să vă reorientați către regie și, ulterior, către latura mai puțin artistică a teatrului și anume, management?
Către management m-a dus drumul. Nu știu cât de bine sau cât de greșit a fost. Eu dintotdeauna mi-am dorit să fac regie. Înainte sa fac actorie, m-am dus să fac regie. Un profesor de aici, din U.N.A.T.C., după ce am vorbit cu el (aveam 18-19 ani), m-a întrebat dacă vreau să devin un regizor prost sau bun. Întrebarea era retorică și evidentă. Mi-a spus: „Du-te și fă o facultate înainte, că nu poți să vii la regie fără un bagaj de cunoștințe!” I-am spus că nu pot să fac decât actorie, pentru că n-aș fi putut să mă depărtez de teatru. Apoi, această latură a management-ului a pornit în momentul în care a trebuit să mă duc spre catedră și să fac un doctorat și l-am făcut la A.S.E., pe management în teatru. A fost la catedra de Resurse Umane, Facultatea de Management, dar l-am făcut pe management-ul companiei independente de teatru. L-am terminat în 2008, am început în 2001. Așa m-am specializat și totul devine mai ușor din momentul în care ai instrumente de cunoaștere. Am început cu mici lucruri de management și evident că ulterior drumurile au fost deschise și ușoare pentru mine.
Ca subiect al tezei dumneavoastră de doctorat, pe care ați susținut-o la A.S.E., ați ales managementul raportat la companiile de teatru independent. Cum a fost experiența dumneavoastră ca artist în independent?
Stângace, pentru că nu exista niciun fel de reper în acel moment. În schimb, îmi aduc aminte că de-abia ce se deschiseseră aceste competiții la Consiliul Județean Dolj, unde am scris un proiect și l-am câștigat. Am montat un text cu trei actrițe, pe care l-am jucat în tot județul. Destul de greu, dar, în același timp, a fost totuși simplu pentru că nu exista o competiție în acest sens. De atunci am înțeles, de fapt, că management înseamnă în general hârtii, înseamnă birocrație, înseamnă foarte multe acte.
Credeți în sintagma „artist complet”?
Nu, pentru că suntem oameni. Înainte de orice, artistul este un om și orice om are limite. Ne dorim să fim artiști compleți, dar ca să fii un artist complet înseamnă ceea ce se numește performer, ceea ce vezi la un moment dat probabil pe Broadway în teatrul comercial, unde cântă, dansează, știe să spună și text. Nu cred în sintagma „artist complet” pentru că, în principiu, dacă vrei să fii în artă, arta presupune în general limite. Cu cât sunt mai multe limite, cu atât este mai mare creația. Dacă ar exista un artist complet, înseamnă că ar fi perfecțiunea divină, ceea ce este extrem, extrem de rar.
Ce sfat le dați tinerilor artiști la început de drum?
Să fie mai curioși, să aibă mai multă îndrăzneală, care să fie un pic egală cu tupeul, dar în sensul bun al cuvântului și să îmbine această „mai multă curiozitate” cu „mai multă îndrăzneală” într-o acțiune concretă, în care să-și solicite foarte bine drepturile pe care și le întrevăd și pe care speră să le aibă. Dacă nu ceri, nu ți se va da.
Privind în trecut, ce sfat v-ați da dumneavoastră?
Primul gând care îmi vine acum în minte ar fi să nu mă fi apucat de fumat, fapt care s-a întâmplat târziu, la 25 de ani. Al doilea sfat pe care mi l-aș da ar fi să fi învățat limba chineză. Sau să fi învățat și altă limbă, cum ar fi arabă sau gaboneză. Mi-ar fi plăcut să știu mai multe limbi străine… și să nu mă fi apucat niciodată de fumat.
