Ana Bianca Popescu: Teatrul este prima mea iubire iar muzica vine și întregeşte totul

Ana Bianca Popescu este o actriță cu o sensibilitate aparte, o fericire debordantă și o iubire nemărginită pentru teatru și muzică. A interpretat majoritatea Mariilor din musicalurile lui Răzvan Mazilu şi rolul fetei din „Numele” în regia lui Vlad Cristache, i-a adus premiul UNITER pentru Debut, iar anul acesta este nominalizată la Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol principal pentru rolul Maria din „Maria de Buenos Aires”. Se numără printre acei actori din tânăra generaţie în care regăseşti o gândire armonioasă îmbinată cu profesionalism şi dăruire. Bianca Popescu e partenerul perfect pentru discuțiile despre teatru, musical și nu numai…

• Ce ne poţi spune despre omul Bianca Popescu şi actriţa Bianca Popescu? Cum te raportezi la profesie, astfel încât să o delimitezi de viaţa personală?

Omul Bianca Popescu este extrem de timid, care are nevoie de timp ca să se deschidă în fața altor oameni, mai ales dacă nu îi cunoaște. Pe scenă lucrul acesta nu se observă pentru că personajul devine o mască. Sunt un om sensibil, care iubește animalele, care își iubeste familia și oamenii care îi sunt alături. Îmi place să îmi plimb câinele, să călătoresc, să văd filme și să citesc. În perioada aceasta am avut timp să vizionez câteva filme pe care voiam să le văd de ceva vreme.

• Ce ți-a lipsit cel mai tare în perioada aceasta?

Pentru mine a fost o perioadă de introspecție; din punctul ăsta de vedere pandemia m-a ajutat. Din perspectiva profesiei cel mai dor mi-a fost de întâlnirea cu scena, cu spectatorii, cu oamenii de teatru, de atmosfera aceea minunată din culise.

• Cum era percepută lumea artistică prin ochii unui copil ce își petrecea timpul în culisele teatrului, iar când se întorcea acasă avea parte de un bunic artist de circ?

Am fost o norocoasă. Mama mea a simțit că ceva mă atrăgea stând acolo alături de actrițe. Eram atentă la transformarea lor prin machiaj, costum; după aceea mergeam în sală să văd corul care facea vocalize. Atunci am văzut cât de importantă e încălzirea vocii. Iar gongul mi se parea fantastic… era ca o numărătoare inversă. Toată acea metamorfoză la a treia bătaie a gongului. Lumea aceea m-a fermecat. M-a atras toata această atmosferă din culise; toată forfota, regizorii tehnici, încălzirea balerinilor. Acasă încercam să îi imit. Pe bunicul nu l-am văzut în niciun spectacol, a renunțat destul de devreme, dar îmi povestea cum se plimba cu caravana.

• Ce alte amintiri mai ai cu bunicul?

Am o amintire dragă legată de el înainte de admitere. A început sa îmi joace un cuplet cu două personaje. Totul a fost extrem de organic, avea o carismă fantastică. Am fost atât de surprinsă și de fascinată de ce se întâmplă în fața mea, încât nu am reținut nici personajele, nici replicile. Ce s-a întâmplt acolo a fost modul bunicului meu de a-mi arăta că are încredere în mine și că „mă investește” cu arta lui. Marele meu regret e că bunicii mei nu au apucat să mă vadă jucând pe o scenă profesionistă, dar îi simt că îmi sunt alături și că mă susțin.

• De mică ai intrat în lumina reflectoarelor. Ai fost membra trupei Dolly. Cum te-ai decis să dai la teatru și nu la conservator?

Cum îți spuneam, omul Bianca e extrem de timid. Când eram mică nu îmi plăcea să fiu expusă. Mama în schimb, simţea si vedea că sunt atrasă de zona artistică, așa că ea mă împingea și îmi oferea încredere. Întâmplarea cu trupa Dolly a fost că am participat la un casting, pe care l-am și luat. Îmi era mai ușor pentru că știam că nu sunt singură, eram un grup. A fost o perioadă în care am dus o viața de band profesionist. Aveam turnee, fani, pentru unii copii muzica aceea însemna ceva. Odată cu venirea liceului am decis să iau o pauză. Într-o zi, am văzut un afiș pentru preselecțiile trupei de teatru din școală. I-am spus mamei că nu mă duc, dar ea m-a susținut și am luat și preselecția. Repetițiile îmi plăceau cel mai mult, tot acel proces, așa că m-am întors acasă și i-am spus mamei că eu vreau să fac teatru. Din clasa a IX-a am fost hotărâtă și nu mi-am schimbat decizia.

• De la cine ai învățat „meserie” sau cine au fost cei care și-au pus amprenta asupra ta?

Văzând asta acasă, influența mamei a contat enorm. După, la facultatate, profesorii au fost cei care m-au format. Domnul Paul Chiribuță, doamna Olga Delia Mateescu, iar ca asistentă o aveam pe Irina Ungureanu; au fost un trio şi se completau perfect. Domnul Chiribuță ne punea să ieșim din zona noastră de confort. Doamna Olga Delia era mai riguroasă, cu dumneaei făceam tehnică vocală. Am avut noroc de profesori în care aveam încredere. Pe la jumatea anului II am plecat în tabere de creație unde făceam improvizații din diferite scene cehoviene, ori din Tennessee Williams. Ulterior, am făcut „Zbor deasupra unui cuib de cuci” la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Am avut norocul să jucăm ca studenți cu public, să dăm „cu nasul” de scenă. Nici nu mai contează dacă a fost bine sau nu. Cu siguranță dacă ar fi să joc acum rolul Miss Ratched l-aș face diferit, dar atunci a fost un exercițiu foarte bun, de care aveam nevoie. Cred că fiecare exepriență din facultate a contat, mai ales la Master unde am lucrat cu domnul Gelu Colceag, un mare profesor și regizor, care acum îmi e și director. Cu el am făcut primul musical, „Chicago”, unde am trecut prin toate rolurile. Nu contează cât de mare e rolul, tu ca actor trebuie să îi acorzi importanță astfel încât să iasă bine.

• În teatru întâlnirile cu oamenii potriviți ajută tânărul actor. Tu ai avut norocul încă din primii ani să adaugi peste baza solidă formată în facultate și experiențe cu mari regizori. Cum a fost să lucrezi cu astfel de personalități?

Cea mai mare întâlnire a fost cu Răzvan Mazilu. Suntem la al șaselea spectacol împreună. El e omul care m-a format, care mă crește și care mă inspiră și îmi dă curaj. Sunt extrem de recunoscătoare pentru asta. Mă ghidează, mă face să mă gîndesc la diferite soluții, mă face să scot ce e mai bun din mine. Este un artist extraordinar de la care am ce să învăț și datorită căruia am reușit să mă formez frumos. O altă întâlnire marcantă a fost cea cu Andrei Șerban. A fost o altă școală; timpul petrecut la repetițiile pentru spectacol a fost ca un fel de cantonament. Toată energia mea mergea acolo. Cu două lucruri am rămas de la el: să joc ca și cum ar fi ultimul spectacol, cu o dăruire fantastică și să menținem mereu „floarea” proaspătă, din teatrul lui Zeami. A fost un carusel de emoții, ardeai continuu pentru că doar așa descoperi mai multe despre tine. Ulterior, au mai fost niște workshopuri unde am lucrat cu Yuri Kordosnki și Silviu Purcărete. Era uluitor ce făceam acolo, aveam senzația de joacă prin improvizații inedite. Ajungeam la niște lucruri la care nici nu mă gândeam. Am învățat cât de importantă e liniștea, cum pornești în text, cum să creăm necesitatea replicii.

• Ai experiența multor teatre în care ai jucat. Au vreo importanță scena și sala unde joci?

Procesul e același, dar pe scenele mici trebuie să ai o și mai multă concentrare, pentru că se observă totul. O clipă dacă ești „pe gol” publicul simte și îl poți pierde. Trebuie să îl ții din emoție în emoție ca un fir roșu pe care îl urmezi. La „Maria de Buenos Aires” am publicul foarte aproape de mine. Fiecare gest, fiecare privire spune ceva despre istoria personajului. Totul vine din gând și dacă acesta e puternic se va simți și vei reuși să creezi acea conexiune cu spectatorul. În sălile mari poți să mai păcălești, dar când ești atât de expus nu îți mai permiți să greșești.

• Ce aștepți de la partenerul de scenă?

Am avut parte de parteneri alături de care am construit împreună. Aștept disponibilitate, cooperare, înțelegere, evident disciplina și seriozitatea pe care un actor ar trebui să le aibă. Cu Lucian Ionescu, spre exemplu, am bucuria să lucrez excellent; reușim să construim bine relația dintre personaje și să ne descoperim mai mult ca actori.

• Ce înțelegi printr-un rol bine scris?

Dacă spunem cum am învățat la facultate, un personaj pleacă din punctul A și ajunge în B, dar e important cum ajunge, prin ce schimbări a trecut. Este foarte interesant să descoperi trecutul lui, uneori nespus, toată țesătura de relații cu celelalte personaje din care afli lucruri despre el. Un personaj te pune să arzi, să te „mutilezi” ca să îl redai cum trebuie. În momentul când îți e mai greu să îl faci, atunci înseamnă că ești pe drumul cel bun. E important să te coste.

• Care a fost rolul care te-a solicitat cel mai mult?

Cred că ultimul, din „Maria de Buenos Aires” e cel mai complex, dar și cel mai greu. Nu intrasem în zona lui Piazzolla. Am lucrat vocal foarte mult, jocul scenic e pasional, mai e și tangoul argentinian care a dat parfum si culoare întregului spectacol. Am învățat cum e să taci în timp ce tu exişti pe scenă. Am avut mare atenție la detalii, deoarece fiecare lucru însemna ceva pentru personaj, construiești cu ele și pentru ele. E un mozaic de elemente ce dau naștere acestui spectacol. S-a creat o atmosferă deosebită. Încă de la început spectatorii se lovesc de un miros specific, îți dai seamă că ai intrat în altă zonă, cu un decor fabulos.

• Cum îți gestionezi emoțiile astfel încât să nu îți devină un impediment într-un spectacol?

Eu am emoții tot timpul. Pe mine acestea reușesc să mă pună în situația scenică. Ceva se întâmplă din culise în scenă, emoția aceea a primei intrări, după care vine bucuria jocului. E o emoție a faptului că tu dintr-o dată renunți la cine ești și devii altcineva. În seara aceea se poate întâmpla orice, ești foarte vulnerabil. E un schimb energetic între actori, atenția e foarte importantă, trebuie să încasezi cât mai organic. Nu exista spectacole la fel.

• Este evident că ai o plăcere în a juca musical și pare zona care îți pune în evidență cel mai bine capacitățile artistice. Crezi că ar trebui să se pună accentul mai tare și pe musical în facultate?

Am văzut multe spectacole de musical în Londra și am ajuns la concluzia că oamenii aceia au o pregătire specială pentru așa ceva, sunt actori compleți. Asta ar însemna să se înființeze și la noi o catedră de musical. Actoria de musical nu e diferită de cea clasică. Singura diferență e că actoria e împinsă să treacă rampa, e nevoie de multă muncă în ce privește trecerea de la text la cântat. Acțiunea e comprimată, scenele sunt mai scurte și mai intense, încasezi și descarci prin cântec. Gelu Colceag ne spunea că actorul cântă pentru că își descarcă emoția, vorbele îi devin mult prea mici pentru ce dorește să exprime. Trecerea, însă, trebuie să fie fină. Practic nu mai am cum să tac. Cânt pentru că nu mai pot să tac. E nevoie de multă disponibilitate.

• Care ar fi soluția ca musicalul să capete și mai multă notorietate în România?

Nu cred că musicalul e comercial. Actorii de musical trebuie să facă în scurt timp lucuri pe care în teatrul dramatic le poți face treptat. Mie ca actriţă mi se pare o provocare să descarci altfel dozajul de emotie. E mult de lucru pentru ca acest gen să capete notorietate. E nevoie de timp și de specialiști care să se ocupe de asta. În ultimii ani am văzut că musicalul capăta amploare și la noi, faptul că iese la suprafață mă bucură. E nevoie de mai mulți bani pentru astfel de producții. Sunt drepturile de autor, tot ce înseamnă lavaliere, lumini, dansatori, actori angajați. Totodată e importantă și pregătirea actorilor pentru audițiile de acest fel, de repertoriul pe care ar trebui să îl aibă. Fiind o producție atât de mare există acel spirit de echipă ca un nucleu. Mă bucură că în producțiile de musical în care am fost emoția a ajuns la oameni și spectatorii chiar au fost încântați de ce se petrecea pe scenă.

• Cum a fost să lucrezi la „Maria de Buenos Aires” după o pauză atât de lungă? A fost un proces mai greu în conturarea personajului sau din contra pofta și dorul de a juca s-au simți și te-au ajutat?

A fost ca o gură de aer proaspăt. Stând atâtea luni am început mai cătinel, ne-am dezmorțit puțin, am făcut canto mult. Aveam în cap acest spectacol, dar renunțasem la idee. Norocul nostru a fost că s-au cumpărat drepturile de autor înainte de lockdown. Viața mea și a colegilor s-a rezumat la teatru-acasă și testări. Eram precauti pentru că am vrut să îl scoatem și să îl jucăm. Eu veneam cu poftă la repetiții și înainte. Acum a fost si bucuria că îmi pot face meseria. Chiar mă gândeam în perioada aceasta dacă oamenii mai au nevoie de teatru.

Interviu realizat de Ariana Paul