Vineri, 27 mai, pe scena unui teatru pentru copii și adolescenți, pe holurile cărora spectatorii sunt întâmpinați de păpuși și marionete ieșite la pensie, „Macbeth”, în regia și adaptarea lui Botond Nagy, spectacol al Secţiei Germane a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, accentuează paradoxul dintre destinaţia cotidiană a spaţiului şi atmosfera tragediei shakespeariene. Montarea pare a-și fi schițat coordonatele creative în jurul unor termeni ca obscuritate, gravitate sau impetuozitate, dimensiuni care există ascuns în jocurile, cărțile sau manifestările copiilor, dar și în opera lui Shakespeare. Producția se înscrie, ca propunere tematică, vizuală și auditivă, într-un univers abscons, unde domină atât la vedere, cât și din umbră, fapta istorică cumplită și violentă, vocilei negre și ascuțite, rezoluțiile tragice.
Spectacolul pe care l-a gândit Botond Nagy, concentrând acțiunea din „Macbeth” la aproximativ o oră și un sfert, se străduiește să atingă câteva dintre temele mari shakespeariene, construind scenic în jurul jocului a numai patru actori relațiile potrivite care să le susțină. E prezentă raportarea bolnavă a omului față de ordinea realității, a indeciziei de a înfăptui sau neînfăptui crima ce poate rearanja lumea în favoarea celui care cutează. E foarte bine conturată negocierea între dorința de putere și conștiința umană, reprezentarea păcatului și a vinii care tulbură și preschimbă sufletul, dar și a energiei terorizante a femininului, apoi a maleabilității sale, cu toate că se supune legii naturii și bărbatului căruia în final îi aparține. Se poate intui şi lipsa de credință, prietenie și umanitate, apropierea de nebunie și vecinătatea cu demonicul și moartea, figuri de-o concretețe deosebită în această propunere regizorală.
Botond Nagy experimentează și abordează printr-o instalație care umple spațiul scenei problematica macbethiană și nu doar. Actorii sunt într-o continuă pendulare între aici și dincolo, între spațiul convențional de joc, sub privirea direct scrutătoare a spectatorului, dar și la distanță de ea, în spatele unui ecran inteligent pe care se proiectează, bineînțeles, o sumedenie de imagini, de unde bântuie ochii unui tigru și culorile steagului Ucrainei. Nu surprinde faptul că scenografia aparține artistului Cosmin Florea. „Macbeth” este astfel o relatare vizuală și sonoră (Claudiu Urse este responsabil pentru muzică și sound design, Andrei Rancz pentru visual design și Cristian Niculescu pentru lighting design) a piesei lui Shakespeare. Atmosfera spectacolului se compune dintr-o sumedenie de elemente, de la lumini și proiecții, un fum care devine din ce în ce mai consistent, aproape înecăcios, ajungându-se la personaje ale căror costume fumegă pe dedesubt. Apoi – ciripit de păsărele și sunete de sirene de raid aerian. Spectacolul nu rămâne mut în fața actualei crize europene sau în urma istoriei care se scrie astăzi. Pe fundal, răsună ca o profeție sumbră refrenul rostit de cuplul Macbeth: Trăim într-o lume crepusculară./ Și nu există prieteni în amurg. Funestă predicție.
Daniel Plier și Emőke Boldizsár interpretează cele două personaje-pilon ale piesei și formează cuplul pseudoregal, căruia îi e greu să-și împartă proaspăta coroană. Lady Macbeth este, la început, cea care își conduce cu hotărâre soțul; de aceea, însemnul regalității îi rămâne pe cap pentru multă vreme. Actrița a integrat în jocul ei trăsături ale personajului feminin, dintre care care fermitatea și postura impunătoare, pe care o cere și costumul office, cu accente glam, sunt constante. Ea își domină prin privire și limbaj corporal partenerul. În plus, regizorul a avut încrederea să conceapă pentru aceasta un surprinzător moment muzical. Lady Macbeth ajunge să cânte prevestitor melodia Skyfall. Coerentă și bine stăpânită este și interpretarea pe care o primește Macbeth. Actorul schimbă atât treningul unui sportiv de ocazie cu kimonoul unui karatist, cât și stările sau emoțiile pe care personajul e nevoit să le traverseze. Foarte aproape de histrionism este însă Daniel Bucher, într-un rol dublu, alternând între Banquo și Macduff. De sub un păr negru lung, Ioana Cosma exprimă un personaj simbolico-poetic, care primește către final un nume de-o rezonanță bizară și o funcție mai clară – Seyton. Demonicul Seyton face inteligibilă, prin obiectele pe care le introduce în scenă, o cală-pumnal sau încrengăturile care semnifică mișcarea pădurii Birnam către Dunsinane, intriga acestui „Macbeth”.
Ieșiți din zona crepusculară și aprinzând acea scurtă lumânare de care amintea textul lui Shakespeare, montarea lui Botond Nagy poate fi un bun prilej pentru a pune în discuţie interesele și temele care îi preocupă pe tinerii regizori români și a manierei în care ei se raportează estetic, conceptual sau vizual la așa-zisa dramaturgie clasică.
Marina DRĂGAN
Anul II
Photocredit: Anamaria Mirea
