„Te-ai dus…dar sufletul meu știe: Nu-i despărțire pentru noi.”
Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova s-a încheiat. În primul an de facultate eram încântată de posibilitatea de a prinde două ediții studentă fiin, dar pandemia a sabotat acest entuziasm. A trebuit să am răbdare doi ani în plus. Poveștile acestui eveniment apăreau recurent în conversații, așa că așteptările erau pe măsură.
Pe 19 mai am descins cu întârzierile de rigoare grație CFR pe pământul oltenesc al Craiovei. După ce ne-am confruntat cu apele tulburi zise și taxiurile care stau în fața gării dar nu iau pasageri, din nu se știe ce motive, ne-am cazat la hotel unde ne-am pregătit cu elan de spectacolul 887 al lui Robert Lepage, căruia Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, pe care o reprezentam în cadrul acestui eveniment alături de colegul meu, Octavian Szalad, urma să-i înmâneze titlul de Doctor Honoris Causa a doua zi. De prima dată când văzusem Craiova l-am considerat un oraș frumos, așa că așteptam cu nerăbdare să-i pot colinda străzile de-a lungul celor 10 zile care urmau. 887 a fost, simplu spus, o încântare. Am admirat spectacolul deosebit al acestui regizor în deplină tăcere interioară și uimire mută. Rareori se-ntâmplă ca gândurile să-mi fie atât de civilizate, chiar și la teatru. Am ieșit din sala de spectacol cu o dragoste redescoperită pentru arta teatrului.
Anticipam cu emoții ziua următoare, când aveam să stau în prezența acestui om deosebit. A doua zi, eu şi colegul meu ne-am îmbrăcat frumos și am adoptat un aer profesional pentru a masca emoțiile dinainte de eveniment, iar la 13:30 eram în teatru pentru a face o mică repetiție, ghidați călduros de președintele senatului UNATC, Doru Nițescu. Slavă Domnului, nu s-a împiedicat nimeni (da, poate că vorbesc de mine) și totul a mers ca pe roate, iar feedbackul primit mi-a lipit un zâmbet încăpățânat pe buze pentru întreaga zi. Și bineînțeles, am participat și la a doua reprezentație a spectacolului din acea seară.
După aceea am intrat într-un fel de rutină: dimineața mic dejun, apoi întâlnirile teatrologice susținute de profesorul Octavian Saiu, unde am ascultat fascinați povești ale unor oameni de teatru distinși. Prânzul era un mic răgaz în care-mi planificam alături de amicii mei studenţi-teatrologi ce urmează să vedem, cine ce articole va scrie, impresii și așa mai departe. Era o adevărată provocare să ne calculăm timpul și traseele pentru a vedea cât mai multe spectacole într-o zi, dar ne încânta nespus.
Much ado and all that jazz, un concert susținut de Romeo & Julia Kören, a fost apogeul celei de-a treia zile, iar datorită impresiei pe care o lăsase asupra noastră, Octavian Saiu a invitat cuplul format din Malina Sternbrink și Niklass Atterhall a doua zi la întâlnirile noastre matinale. La final ne-au îndemnat să-i acompaniem într-un cântec „tradițional suedez”. Am fost cu toții surprinși de această propunere, deși am bănuit imediat ce urma să cântăm. ABBA e o trupă suedeză, la urma urmelor. Așa că pentru câteva minute, cu toții am fost o „dancing queen” și fie că știam sau nu versurile, ne-am bucurat de moment.
Ziua patru marca un nou spectacol mult așteptat, Othello în regia lui Oskaras Koršunovas, prezentat de OKT din Vilnius, Lituania. Când vezi 3 ore 40 durata reprezentației, se poate să ți se pună un mic nod în gât. Dar am strâns din dinți, iar cele aproape 4 ore de spectacol au trecut imediat. Am râs, am admirat, m-am enervat pe personaje, am râs din nou, am trăit intens povestea alături de actori. Am plecat spre hotel alături de colegii pe care-i simțeam mai apropiați decât fuseserămm în cei trei ani de facultate, de când ne cunoașteam.
Voi mărturisi că la un moment dat am pierdut șirul zilelor. Dacă n-aș fi fost nevoită să verific programul festivalului pentru a-mi face planurile de bătaie, n-aș mai fi știut nici data. Știam doar că este foarte cald, Craiova e foarte frumoasă, și la ce oră trebuie să fiu la teatru. Uneori nu apucam nici să mâncăm la timp, dar hrana pentru suflet părea să acapareze instinctele primare.
La Purcărete a fost, scuzați exprimarea frustă, bătaie pe locuri. Am trecut printr-o mulțime de emoții, cu grija că nu vom putea vedea Macbett. Dar, printr-un har divin și datorită bunăvoinței providenței, am reușit să intrăm. În ciuda faptului că-n cele 15 minute de incertitudine viscerală mi-au ieșit fire albe, spectacolul a meritat din plin. N-am înțeles de ce Silviu Purcărete a spus că menirea teatrului este să moară cât mai repede. N-am vrut să înțeleg. Atât timp cât există regizori și artiști care creează asemenea spectacole, teatrul nu poate muri. Dacă nici pandemia nu a reușit să-l îngroape, nimic nu va putea. Voi da puțin din casă, sper s-mi fie iertată îndrăzneala. După spectacol ne-am strâns la hotel, colega mea urma să scrie o cronică. Dacă clișeul spune că bărbații discută despre mașini sau politică, femeile despre haine sau alte asemenea, ei bine, criticii se ceartă pe propuneri regizorale. Era sau nu substituția pădurii cu buchete din flori de plastic o rezolvare corectă în convenția propusă? Colega mea susținea că da, colegul meu avea dubii, iar eu stăteam la mijloc între ei și savuram această polemică elevată, contribuind ocazional când simțeam că se stinge conflictul. Mă distra enorm pasiunea cu care-și susțineau amândoi perspectiva. Până la urmă s-au împăcat, iar eu m-am delectat cu spectacolul. Conflictele ideologice sunt cele mai plăcute.
Ziua șapte, faimoasa excursie „la Dinescu, la Cetate”. Imaginați-vă surpriza pe care am avut-o când, ajungând pe malul Dunării, am primit mesaj de bun venit în Bulgaria și informația că voi fi trecută pe roaming. Acum pot pretinde c-aș fi fost și-n Bulgaria. Am mesajul drept dovadă. Pe lângă peisajul absolut superb, aerul curat și, bineînțeles, căldura dogoritoare, am fost întâmpinați și cu un concert inspirat din sonetele lui Shakespeare. Am mâncat, am vorbit, am ascultat muzică live, ne-am plimbat pe malul apei, ne-am bătut cu bande vicioase de țânțari, ne-am jucat cu zecile de cățeluși și pisicuțe, gardieni ai cetății, am admirat stelele care, ferite de poluarea orașului, au devenit vizibile. Am ajuns istoviți la miezul nopții la hotel, cu un zâmbet molcom pe față.
Ziua următoare a fost o aventură. Am fost nevoiți să improvizăm, când din cauza amenințărilor meteorologice, spectacolul Richard III în regia lui Laszlo Böcsardi s-a mutat cu o zi mai devreme decât era planificat. Așa că am avut un maraton intens de teatru, cu o foarte scurtă pauză, care ne-a lăsat istoviți. Dar așa e viața în lumea teatrului, cu multe neprevăzute și incertitudini, iar uneori trebuie să ne adaptăm; pericolele profesiei. A meritat însă, pentru că am avut ocazia să-l văd pe Sorin Leoveanu în rolul lui Richard.
Ultimele zile ale festivalului de teatru au fost întâmpinate de un inamic neprevăzut: Zilele Craiovei. Ca tânăr student, puțin necopt și încă nu întru totul dedicat complet profesiei, a apărut dilema: Mă duc la concert sau la teatru? În ciuda tentației indubitabile, am ales prima mea iubire, teatrul. Se poate să fi contribuit și o mică ranchiună. În dimineața zilei de 28 mai, avea loc o conferință din sesiunile de shakespearologie. O mulțime de oameni importanți s-au adunat în sala Consiliului Județean pentru a dezbate subiectul „Shakespeare și nevoia de pace. Între teatru și istorie.” Maria Shevtsova, o personalitate importantă a studiilor teatrale și, ceea ce am descoperit în acea conferință, un pedagog extrem de talentat, ne povestea despre cartea ei, „Rediscovering Stanislavsky”. Era sincer fascinant, îl vedeam pe Stanislavski într-o lumină nouă. La puțin timp după ce aceasta a terminat de vorbit, sala de conferinţă fiind exact lângă piața unde era amplasată scena de concert (spre care aveam o vedere perfectă), conferința noastră a fost întreruptă brutal de o melodie mai mult decât „armonioasă” – ceva de la Skrillex. Și ei bine, Skrillex nu inspiră discuții intelectuale, dacă vă vine să credeți. Așa că a trebuit să contramandăm, deoarece nu puteam concura, din păcate, cu o asemenea desfășurare de forțe.
Toate resentimentele au dispărut subit iar pacea a revenit în regat odată cu spectacolul The Tiger Lillies Perform Hamlet. A fost, probabil, spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult din festival. Eram chitiți cu toții să mergem să-l vedem şi a doua zi. Sorții nu se arătau însă favorabili, pentru că din cauza vremii Richard III se anulase, iar cei care aveau bilet la spectacol puteau să-l folosească în schimb la The Tiger Lillies. După conferința susținută de Martyn Jacques şi Caspar Phillipson împreună cu criticul de teatru Alina Epîngeac, eram dispusă să-mi testez norocul. Dar vedeți voi, timpul…sau vremea, nu mai aveau răbdare cu noi. Iar ultima zi de festival s-a încheiat triumfal cu o goană prin ploaie, fără umbrelă. Fleașcă din cap până-n picioare, ne-am dat seama că norocul s-ar putea să nu țină cu noi și am decis, cu părere de rău, să rămânem la hotel. Poate că totuși am avut, de fapt, noroc. Deoarece Craiova s-a inundat, iar noi trebuia să fim a doua zi dimineață la gară pentru a ne-ntoarce acasă.
Aș putea să vă mai povestesc din năbădăile unui tânăr student la teatrologie pe meleagurile craiovene în festival, dar este 31 mai și a început sesiunea. O adevărată bucurie. Urați-mi baftă. Sper că v-am convins că Festivalul Internațional de Teatru Shakespeare este o experiență de neratat. Ne vedem acolo în 2024?
Andreea TELEHOI
Anul III
