În spectacolul coregrafic Ophelia realizat de compania japoneză KARAS (creată în 1985), fondatorul său, Saburo Teshigawara, pornește de la tragedia lui Hamlet, dar plasează lupa deasupra situației iubitei sale. Ofelia, părăsită de prințul Danemarcei, este condusă pe un parcurs descendent, spre nebunie și inevitabila sinucidere. Această privire asupra vieții eroinei este completată și de o analiză a senzorialității morții prin portretizarea ei după momentul fatidic al înecului. Jocul de fantome specific teatrului japonez Noh, în care fantoma Shite joacă rolul protagonistului, este completat cu simțul răzbunării și al disperării tragice shakesperiene. Ofelia este un Shite demascat încă din primul moment. Tensiunea povestirii și demascării este trecută din planul curiozității în cel al cunoscutului. Nu experiența narativă a Ofeliei este scoasă în evidență, ci trăirile ei puternic exteriorizate de interpreta Rihoko Sato.
Piesa lui Shakespeare apare doar structural punctată, prin momente ușor recognoscibile, prin gesturi sau sunete revelatoare precum scena înecului sau scena duelului. Însă, mișcarea fluidă a corpului ia locul cuvintelor pentru a trage linia care unește punctele. Saburo Teshigawara conturează o lume unitară, a căror doi protagoniști, singurii vizibili, sunt anihilați de forțele invizibile ale corupției și dezumanizării.
Realizarea lipsită de extravaganță tehnică, bazându-se doar pe corpul uman, proiecție fluidă și sunet scoate în evidență simboluri definitorii pentru universul creat. Apa, elementul principal, prezent doar prin sunet și proiecție, nu mai este doar un simbol al purității, ci și al morții. Precum vrăjitoarele europene, Ofelia este aruncată în apă, forță a adevărului și curățeniei, pentru a fi acceptată și înecată de ea. Apa devine o închisoare a sufletului, precum în vâltorile unui râu. Se învârte în derivă, în infinit, într-o condamnare la disperare. Din închisoarea apei, Ofelia se luptă cu situația ei de fapt și vede, în același timp, exteriorul în care iubirea sa pierdută, prințul Hamlet, interpretat de Saburo Teshigawaera însuși, încearcă să oprească bombele unei lumi gata de sinucidere. Apa, este, prin urmare, un mediu al disperării, dar și al protecției, prin blocarea eului în cușca acvatică și prin alungarea exteriorului distrugător. „Apa reflectă raiul”, un rai interior, și personal, al cărui durere intrinsecă și disperare este cauzată de trăirile celor care îl populează.
În concepția coregrafului japonez, „apa moartă este singura iubire eternă”, moartea este singura salvare a celor doi iubiți. Întoarcerea, nu în țărână, ci în apă, reprezintă reînvierea. Finalul deschis, al părăsirii în moarte, după uciderea lui Hamlet în urma duelului, lasă loc de interpretare asupra modului prin care apa moartă conferă iubirea eternă. Cei doi iubiți se reîntâlnesc în moarte, sau dispar în neant.
Evoluția Ofeliei, de la dragoste, la disperare, moarte și reanimare este realizată printr-un joc de mișcări și trăiri exteriorizate căruia Rihoko Sato le adaugă corpul și sentimentele sale. Cu o pregătire gimnastică în Anglia și Statele Unite, dansatoarea japoneză oferă o performanță corporală care adaugă o dinamică specifică personajului. Ofelia trăiește, se mișcă, la înălțime, dar mai ales la nivelul solului. Mișcările rapide, puternice, săriturile, completate de o fluiditate a părului, transformă personajul în cele patru etape ale dezvoltării sale. Hamletul lui Saburo Teshigawaera nu are complexitatea trăirilor partenerei sale de scenă. Rolul său este redus, în mare parte, la cel al personajului cauzal, care provoacă parcursul descendent, la care se raportează și care provoacă finalul prin moartea sa și reunirea cu Ofelia.
Universul sonor al spectacolului este lipsit de o muzicalitate care să confere un simț al mulțumirii și liniștii. Muzica urmărește să scoată la iveală disperarea interioară a personajelor printr-o evoluție violentă și sunete intenționat iritante. Inserția sunetului unei muște în zbor, sunet obsedant, accentuează fatalismul morții, a corpului în descompunere care este devorat de ființe și bacterii. Însă, sufletul rămâne.
Montarea coregrafică Ophelia, scoate în evidență o altă fațetă a relației de dragoste dintre personajele bardului englez. Iubirea se transformă în disperare, iar liniștea totală devine singura modalitate de a opri chinul perpetuu al protagoniștilor. Saburo Teshigawara și Rihoko Sato umplu scena astfel încât universul invizibil al celorlalte contexte și personaje shakespeariene să nu lase amprenta unei lipse asupra lumii create.
Octavian SZALAD
Anul III
