„OPERAȚIUNEA MARTE”: Jocul dintre vis și realitate

Amalia Dumitrescu, anul III Teatrologie – Management cultural, Jurnalism teatral

Un decor post-apocaliptic, un fond muzical care ne absoarbe din lumea concretă și care ne face translația către spații necunoscute, virtuale, create, în mod inspirat, printr-o succesiune de proiecții video. Acestea sunt premisele „Operațiunii Marte” – un spectacol despre încercarea disperată a omenirii de a se salva pe sine – la nivel de individ, de nație, de tipologie umană, de specie, de umanitate.

Într-o lume tot mai artificială, în care omul s-a robotizat, cu automatisme de gândire și de comportament, în care modelele au devenit clișee, apare o nevoie disperată de a evada și de a supraviețui. Dar unde? Poate pe o altă planetă care încă nu a fost cucerită.

O companie europeană a lansat un apel pentru potențialii colonizatori ai planetei Marte, a selectat o sută de candidați, a început un proces de selecție și pregătirea lor pentru viitoarea misiune, programată pentru anul 2024. Spectacolul surprinde etapa finală a acestei competiții, începând din punctul în care ultimii doisprezece candidați își dispută unul dintre cele patru locuri disponibile pentru această călătorie fără întoarcere. Întrecerea este gândită ca un „teatru în teatru”, un reality-show de tip „Big Brother”, în cadrul căruia aspiranții își devoalează personalitățile și vulnerabilitățile, iar fiecare detaliu al vieții lor ajunge sub microscopul interesului public.

Textul este scris de una dintre cele mai talentate autoare dramatice ale tinerei generații, Alexa Băcanu, care se află, cu acest spectacol, la o nouă colaborare cu regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu, după spectacolul „M.I.S.A.PĂRUT” montat în 2017 la Reactor, în Cluj.

Având la bază reguli foarte stricte, concursul este structurat într-o succesiune de probe grupate în trei etape, urmând ca după fiecare probă câte un concurent să fie eliminat. După un model biblic, sunt 12 participanți, precum cei 12 apostoli, doar că aceștia nu vor lucra într-o sinergie a valorilor spirituale pentru mai binele umanității, ci se vor afla într-o competiție oarbă în care musai unul este mai bun decât altul, în care un juriu „infailibil”, alcătuit din jurați „legați la ochi” – cu ochelari de tip „realitate virtuală” –, vor decide cine merge mai departe și cine iși vede visul spulberat.

Candidații vin de pe toate continentele, au vârste diferite, au experiențe de viață dintre cele mai diverse. Sayo este scriitoare și vine din Japonia, unde a inspirat un val uriaș de sinucigași. Miriam este o evreică fugind de o căsătorie impusă și vrând să evadeze în spațiu. „Omul-porc” vine din Asia și este primul om căruia i s-a facut un transplant de organe de animal. Luca are 30 de ani și vine din Oceania. Cel mai vârstnic bărbat are 56 de ani, provine din Europa de Est și se situează pe locul patru în Catalogul Forbes. Iar cea mai tânără concurentă este Laura, din America de Nord, o adolescentă care știe de când s-a nascut că menirea ei este să ajungă pe o altă planetă și care și-a donat toate lucrurile înainte de a pleca în călătoria stelară.

Fiecare candidat încearcă să prezinte fațeta lui fericită, tot ce are mai bun și mai valoros, acel ceva unic care îl poate recomada să fie el „alesul”. Doar că în spatele fiecărui personaj de succes se află un om fragil, dezorientat, vulnerabil și sensibil, care nu mai știe care sunt reperele vieții sale, care nu se mai regăsește pe sine. Ca într-un joc nefast al „oglinzilor paralele”, noi împreună cu „ei” – personajele-tipologii-concurenți – ne dăm seama că am ajuns să fim, în mod deplorabil, copia copiei copiei noastre. Abia în momentul în care concurentul este respins, ni se arată adevărata lui față. De la nivelul de „macro” al scenei, și al fundalului animat de proiecții video inspirat alese de KOTKI Visuals, se ajunge la un nivel „micro” prin intermediul camerelor de filmat, cu ajutorul cărora fiecare personaj își face propria radiografie interioară – a sentimentelor, a traumelor și a dezamăgirilor. Această glisare de la mare la mic, de la universal la particular, amplifică emoția și starea de angoasă și dezamăgire „viscerală”. Abia în momentul în care un candidat pierde, el redevine uman, își recapătă șansa de a trăi.

Cei rămași în cursă ajung, la un moment dat, să nu mai înțeleagă rostul și sensul acestei competiții. Unii aleg să trăiască momentul și să se îndrăgostească, alții rămân într-o buclă a visurilor și a propriilor lor realități. Moderatoarea și prezentatoarea întregului concurs are, poate, misiunea cea mai grea, de a menține motivația concurenților, de a păstra un ritm și un tempo competiției. Actriţa Iulia Colan are cel mai dificil rol, pe care reușește să-l susțină cu delicatețe și feminitate, dar și printr-un ton specific al vocii care creează, paradoxal, complexitate într-o aparentă monotonie. Personajul ei este cel care provoacă, în final, răsturnarea de situație a întregului construct dramatic. Ea schimbă regulile jocului și își permite să ia decizii în locul publicului, alegând cine vor fi cei patru finaliști care vor pleca pe planeta Marte.

Din nou simbolul biblic al celor patru evangheliști, de data aceasta, al celor patru finaliști – cei care să ducă, mai departe, mesajul umanității. Vedem în acest spectacol un amestec între Turnul Babel al Vechiului Testament și simbolurile christice ale Noului Testament.

Finalul rămâne ambiguu și nu știm dacă saltul către un alt tărâm a fost făcut sau dacă se ajunge într-un spațiu necunoscut, între aici și acolo, un „purgatoriu” al viselor, al alchimizării omului, al transformării lui într-o ființă mai bună. Doar că șansa reală a unei vieții mai bune pe o altă planetă este din start o utopie. Atâta timp cât fiecare „pleacă” din el însuși, se va duce pe sine cu sine oriunde ar pleca. În orice timp și în orice spațiu se va regăsi pe el însuși, iar viața lui nu va fi mai bună doar printr-un alt cadru exterior, atâta timp cât schimbarea și asumarea noului nu vine din conștientizare și din schimbarea interiorului.

Regizorul a reușit o distribuție adecvată tipologiei personajelor, dintre actori remarcându-se Iulia Lazăr în rolul japonezei Sayo, Iulia Colan în rolul prezentatoarei, Tamara Popescu, o actriță matură care interpretează, cu inocență și duioșie, rolul adolescentei, și Cătălin Vieru care dă dovadă de o corporalitate remarcabilă în dansul de final.

Muzica și proiecțiile video împreună cu scenografia semnată de Iuliana Vîlsan îl ajută pe regizor să ne transpună în lumea virtuală cu totul specială a acestui spectacol. Dragoș Alexandru Mușoiu reușește să ne atingă mai întâi emoțional, pentru ca, mai apoi, să ne provoace intelectual. Este un spectacol care răscolește și care deschide multe teme de reflexie despre specia umană, despre devenirea noastră, despre multiversuri și găuri negre, despre diferenţa dintre viață și moarte, dintre lumea aceasta și toate celelalte lumi posibile.