Lucia Mihai, anul I Teatrologie – Management cultural, Jurnalism teatral
Vlad Cristache (n. 1987, Bucureşti) este unul dintre regizorii tineri care a reușit să își construiască un nume pe scena teatrului românesc. Pasiunea lui pentru teatru s-a născut în timpul liceului, fiind un mare consumator de teatru; mergea la cât mai multe spectacole, uneori ajungând chiar și la 60 într-o singură stagiune, pentru care îşi cumpăra conştiincios bilete. Nu provine dintr-o familie de artiști, părinții săi fiind ingineri, însă aceştia l-au susținut atunci când a decis să dea admiterea la specializarea Regie Teatru în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București unde a intrat primul. Totuși, l-au sfătuit să dea admiterea și la ASE. La finalul studiilor de licență, în anul 2009, câștigă Premiul Special al juriului pentru Regie la Gala Absolvenților UNATC, pentru spectacolul „20 de minute cu îngerul”. Un an mai târziu, își face debutul cu spectacolul „Peer Gynt” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, pentru care este răsplătit cu o nominalizare în cadrul Galei Premiilor UNITER 2011.
În prezent, în portofoliul său se regăsesc peste 29 de spectacole pe care le-a regizat în diferite teatre din capitală și din țară pe parcursul a doar nouă ani de carieră. A „colaborat” cu autori diferiți, clasici sau contemporani, și a abordat varii teme, dar întodeauna a ales piesele care i-au spus „ceva”; a încercat să se povestească pe el însuși, spunând povești despre alți oameni. Are numeroase nominalizări și premii pentru spectacolele sale, care au făcut de multe ori parte din selecția Festivalului Național de Teatru și a Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, pentru a aminti doar două dintre cele mai prestigioase manifestări ale vieţii teatrale.
Se descrie ca fiind timid și melancolic sau ca „băiatul care pierde fata” dacă ar traduce prin prisma unui clișeu de film, iar spectacolele lui se adresează în special acestor oameni: cei care, cu toate că au o incapacitate de a se acomoda la lumea în care trăim, sunt cei care emană căldură și bun-simț, cei care speră că societatea noastră dominată de succes și realizări poate fi și altfel. Chiar dacă timiditatea îl acaparează uneori, consideră că vede lumea într-un mod special, iar asta îi dă încrederea că, dacă va face lucrurile firesc, „ceva special și original va ieşi”, lucru care se observă în credința nemărginită pe care o are în spectacolele sale. Caută emoția, umanitatea evenimentelor, oricât de înfiorătoare, tratându-le cu candoare și naivitate, iar autenticitatea vieții și poveștile care comunică într-un mod instinctiv sunt caracteristicile spectacolelor sale.
Am văzut câteva dintre spectacolele semnate de Vlad Cristache în diferite etape ale vieții mele, fiecare avându-și locul bine stabilit: în adolescență, apoi când a trebuit să mă maturizez, dar îmi era dor de adolescență și mai apoi în momentul când credeam ca m-am maturizat aproape complet. Primul spectacol care m-a marcat a fost „Chip de foc” la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Textul lui Marius von Mayenburg propune teme destul de greu de asimilat pentru un public obişnuit cu poveşti mai „clasice”: o familie aparent normală își găseşte sfârșitul atunci când copiii nu sunt înțeleși sau măcar ascultați de către părinți şi se ajunge la acte de incest, auto-mutilare, iar în final la uciderea propriilor părinți de către cei doi frați, Olga și Kurt. Prin alegerile sale regizorale, Vlad Cristache a reușit să facă spectatorii să înţeleagă chiar și cele mai odioase acte, deopotrivă ale adolescenților și ale părinților, iar scenografia semnată de Vladimir Turturica se îmbină perfect cu atmosfera de revoltă a spectacolului. Într-un interviu, Vlad Cristache a menționat că tratează relațiile umane „cu candoare și naivitate, cu o apetenţă pentru ludic. (…) Chiar în situații scenice dureroase, mă străduiesc să găsesc tandrețea din scena respectivă, ca să nu fie pleonastic, precum și ceea ce e cald, uman, chiar și în ce e groaznic. Asta îi dă o aură de umanitate evenimentului.” Adolescenta din sală a trăit preț de câteva ore rebeliunea împotriva părinților pe care sigur și-o imaginase, și nu a fost indignată de ce se întâmplă pe scenă, ci a înțeles adevărul și umanul din spatele acțiunilor şi, fără să știe atunci cine e Aristotel, spectacolul îi stârnise mila și frica.
„The History Boys. Povești cu parfum de liceu”, spectacolul de la Teatrul Excelsior, mi-a amintit de liceu atunci când „viaţa de student” începea să fie grea. „Ceea ce nu are nevoie de manual de utilizare, de traducere, e emoția, iar ea te lovește instinctiv în plex.” spunea Vlad Cristache într-un interviu, iar spectacolul face exact acest lucru: apasă pe butoanele potrivite și te emoționează, făcându-te să îți fie dor de adolescența dominată de probleme care acum par mult mai ușoare. Fiecare spectator care a „absolvit” perioada adolescenței își va aminti cu drag momentele pregătirii pentru bacalaureat și admitere, momentul brusc în care a înţeles că în curând nu va mai fi copil și oricât și-ar fi dorit să „se facă mare” acum nu mai are de ales și trebuie să devină adult, dar și prieteniile cu colegii de liceu care atunci își propuneau să rămână veșnice, micile certuri, profesorii, fie ei mai duri sau prietenoși, neuitatele iubiri neîmpărtășite, descoperirea de sine și câte şi mai câte.
Într-un sfârșit ploios de toamnă adultul închipuit din mine avea nevoie de o primăvară care să îi deschidă ochii. Aparența că seriozitatea acută, nevoia bolnăvicioasă de rutină și exactitate care, credeam eu, duc la stabilitate au fost dizolvate de vizionarea spectacolul „Deșteptarea primăverii” de la Teatrul Mic. Textul lui Franz Wedekind este preluat de Vlad Cristache și transpus în prezent, într-o eră în care pare că orice copil sau adolescent are libertatea exprimării și a părerilor, are posibilitatea de a se informa, în care adulții nu mai sunt atât de înceţi în a înțelege generația care îi succedă și nu mai merg în cadrele de lemn care le sacadează pașii ținându-i de mână, pe loc, pe tinerii care ar parcurge acest drum într-un singur pas, nu în zece. Spectacolul este la fel de actual ca în 1906, atunci când a fost pus în scenă pentru prima oară: „ceea ce construiește regizorul pe scenă trece dincolo de această barieră de timp și vorbește despre acel moment în care copilăria se transformă în maturitate, în fond despre uciderea copilăriei, despre moartea inocenței (…) și, nu în ultimul rând, despre rigiditatea gândirii adulților.”, scria într-un articol criticul de teatru Monica Andronescu. Alegerile regizorale păstrează dorința lui Wedekind de a da „fiecarei scene tot umorul ei degajat”, iar muzica trupei FIRMA, compusă special pentru acest spectacol, inclusă ca un comentariu al scenelor împreună cu scenografia semnată tot de Vlad Cristache, te „adoarme” în coșmarul acestor copii și, chiar dacă ești conștient că ar trebui să te trezești, rămâi în somnul acesta agitat sperând că primăvara se va termina cu bine.
„Sunt foarte apropiat de o categorie de oameni cu care rezonez. În film s-ar traduce: băiatul care pierde fata, omul obișnuit care nu știe că folosească un smartphone… Sunt oameni cu bun-simț, căldură și incapacitatea de a se acomoda la lumea în care trăim. N-are cum să-ți placă lumea în care trăiesti, deși te poți bucura de toate lucrurile care vin odată cu viața: dragostea, aventura… Dar e o societate dominată de performanţă, care e noua religie. Dacă nu faci ceva care să intereseze, nu exiști. Dacă nu produci bani, ești un ratat. Dacă nu vehiculezi ideile vehiculate de trendsetteri, ești un ratat. Spectacolele mele se adresează rataților acestei lumi, care speră că lumea poate fi altfel și că nu e totul despre succes. Există o tandrețe a insuccesului, care, când pare să nu mai intereseze pe nimeni, pe mine mă interesează foarte tare.” Acesta este credo-ul declarat al lui Vlad Cristache, care îi defineşte montările şi modalitatea de a face teatru.
Fie că vorbesc despre o familie disfuncțională, un grup de liceeni gata să meargă la Oxford sau Cambridge sau despre o societate care și-ar dori ca niciun copil să nu crească, spectacolele lui Vlad Cristache reușesc să spună povești pentru toți. Oricine a simțit la un moment dat că este „ratatul”, cel fără succes, care nu va reuși în ceea ce își propune şi, astfel, această categorie de oameni la care aderă regizorul Vlad Cristache este alcătuită, de fapt, din fiecare dintre noi, cândva, pe parcursul vieţii – poate în copilărie, poate în adolescenţă, poate la maturitate, sau tocmai în perioada aceea de ceaţă aflată la graniţă.
