Festivalul Internațional Shakespeare stă sub semnul limbajului universal al operei marelui dramaturg, pe care o serie de montări l-au esențializat. Cuvintele au fost sublimate în mișcare, lumină, culoare, emoție transmisă nemijlocit, fără „vorbe, vorbe, vorbe”. Este și cazul co-producției Ex Machina şi Côté Danse (Canada), care, sub bagheta regizorului Robert Lepage, propune un “Hamlet” non-verbal, transpus în coregrafia semnată de Guillaume Côté.
Într-un prolog inedit, anagramând numele marelui Will, Robert Lepage setează cheia de decodare a spectacolului:
Hear Me I Will Speak/ I Am A Weakish (sic!) Speller/ William Shakespeare
Spectacolul vorbește, fără slăbiciune, în limbajul universal al gestului cu semnificație, în limbajul corpurilor care se contorsionează, își exhibă stările, germinează sentimente și ne dezvăluie tumultul interior. În montarea experimentatului Robert Lepage, fiecare personaj este frământat de trăiri, bântuit de gânduri și fantome ale celor trecuți sau (încă) prezenți. Iar interacțiunile dintre personaje sunt violente, duioase, pline de suspans, intense, trecătoare ca și clipele și pline de miez ca viața însăși, consumată (din ce în ce mai) pe repede-înainte de societatea modernă. Punerea în scenă are un ritm voit susținut, fără momente de respiro care să permită spectatorului să reflecteze și să internalizeze situațiile care se succedă cu o viteză amețitoare; e un semnal de alarmă pentru omul modern, prea ocupat, multifuncțional, precum Horațio – obișnuit să jongleze cu multiple sarcini, dar nefixându-și atenția suficient pentru a decela esența.
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori/ Răsar şi pier cu rândul, fiecare…” – spune un personaj shakespearian, Puck – iar spectacolul lui Lepage, axat, așa cum precizează în didascalii regizorul, pe „Tragedia lui Hamlet, Prințul Danemarcei”, ne amintește scenă de scenă că suntem spectatori la teatru, semnul marcant fiind cortina roșie omniprezentă, în toate formele sale: clasică, cu deschidere mediană pentru începutul scenelor, mobilă, traversând în timpul situațiilor scenice de la curte la grădină sau în sens invers, simplă, dublă sau demi-cortină, grea sau fluidă și ludică, permițând schimbări spectaculoase de decor în timpul situațiilor relatate prin dans în proscenium. Există două excepții – notabile – care întrerup acest fir roșu materializat al punerii în scenă: materialul fluid, bleu ciel, care ia, nu fără motiv, locul cortinei roșii în două scene, cu dublă semnificație: apa care o înghite pe Ofelia și marea pe care navighează corabia care-i duce spre Englitera pe Hamlet și pe cei care sunt trimiși să-i fie călăi, Rosencrantz și Guilderstern. Elemenul comun, lichid, legitimează interpretarea paralelismului celor două situații, care, deși prezentate succesiv, par să se desfășoare concomitent: un destin se irosește îmbrățișat de apă în timp ce altul se salvează ucigând, pe apa învolburată a mării.
Words, words, words – sword, sword, sword
Deși singurele cuvinte din montare sunt didascaliile spectacolului, genial anagramate și distribuite de regizor cu parcimonie, doar în momentele de maximă tensiune, universalul limbaj non-verbal în montarea lui Lepage reușește să exprime atât de mult cu atât de puține mijloace. Decorul este esențializat, construit modular, din metal și lemn, amintind de mobilierul modern, minimalist, subordonând esteticul funcționalității. În acest spațiu atemporal, mișcările ample ale dans-actorilor, de zbucium, durere, fericire, confruntare, conflict, răzbunare, amintind de teatrul antic elen, taie mai adânc decât vorbele în conștiința privitorilor. Nimic nu e lăsat hazardului, interpretările corporale sunt riguros trasate și realizate, singurele poticneli sunt ale personajului central, Hamlet, cel profund dezechilibrat, care caută soluția de a restabili balansul: al său, interior, și al situației din Danemarca. Hamlet al lui Lepage în primul rând acționează, în timp ce Claudius, mereu în expectativă, mai mult complotează, delegând acțiunea curtenilor dispensabili: unui Polonius, cu apariții țintite și scurte în montare, unor Rosencrantz și Guilderstern, îngemănați în port și purtare, aproape până la a se confunda unul cu celălalt, ca niște piese standardizate, scoase pe bandă rulantă, unui Laertes, rămas singur după asasinarea tatălui și sinuciderea Ofeliei, un martor oricum incomod al complotului. Hamlet nu mai are dubii și pornește sârguincios, cu un machiavelism similar personajului Richard al III-lea, în îndeplinirea răzbunării, după ce fantoma tatălui îi prilejuiește vizionarea otrăvirii sale de către Claudius. Superb realizată la nivel vizual prin jocul de lumini și umbre deformate, scena otrăvirii va fi reluată în situația scenică a “Cursei de șoareci”, de data aceasta prin “teatru în teatru”; o cheie de decriptare a operei constant aplicată de către regizor pe parcursul montării. Actorilor special invitați din textul lui Shakespeare, Lepage le substituie personajele lui Hamlet și Horațio, care, echipați cu măști, întrupează, cu spatele la public, scena otrăvirii în fața curtenilor poziționați voit cu spatele la deschiderea scenei – o indicație a spargerii celui de-al patrulea perete și a fluidității convenției „cine ce joacă?” și „cine pe cine privește?”, o altă referință directă la „teatron”-ul Eladei, cea care a născut tragedia.
În punerea în scenă a lui Lepage, nebunii care dezvăluie adevărul în piesă sunt înlocuiți de oglinzi plasate strategic multi-plan: în fața personajelor, a actorilor și a publicului, în scopul devoalării esenței din spatele măștilor. Spectacolul abundă de trimiteri încrucișate, de semne și de elemente care au dublă sau întreită semnificație, sensurile lucrând în timp, în durată, mult după ce spectatorii vor fi părăsit locul în care energia scenei a inundat sala, care, la rândul său a reacționat prompt; un „catharsis” modern, sublimat, păstrând contradictoriul ca principiu care dă naștere, înlocuind, însă, mila și frica de a nu face la fel cu îndoiala și identificarea.
Spectacolul pus în scenă de Robert Lepage este o succesiune de imagini foarte puternice, tridimesionale și în continuă mișcare, întrerupte doar în câteva instanțe de hebluri, un împrumut cinematic care adaugă tensiune montării. Universul sonor completează, subliniază sau hiperbolizează situațiile scenice, transmițând direct, la 360 de grade, vibrațiile care trezesc instantaneu senzații spectatorilor. Lumina și culoarea din spectacol mediază și, în același timp, influențează direct, augmentând sau diminuând reacțiile celor care privesc. Direct sau discret, după cazul fiecărei situații scenice, eclerajul completează conceptul regizoral, acționând pe alocuri ca interpret subtil, care nuanțează, îmbogățește sau, dimpotrivă, restrânge sau pune punct.
And the rest is silence… (Și restul e tăcere…)
Sau un epilog marca Robert Lepage, care nu admite niciun supraviețuitor al tragediei de la putreda curte a Danemarcei: nu va duce nimeni povestea mai departe, nici n-ar avea cui s-o povestească, tărâmul teluric rămânând populat doar cu umbrele celor care au fost și ar fi putut să fie. Doar Horațiu, acest alter ego al lui Hamlet și factotum care, în spectacol, alege, din dragoste, să rămână alături lui Hamlet în moarte, așa cum i-a fost și în viață, pune punctul final tuturor chinurilor.
Cronică realizată de
Alexander Hartmann (Teatrologie, licență – Jurnalism Cultural anul I)
Hamlet, Prinţul Danemarcei
Bazat pe opera lui William Shakespeare
Nume companie: Ex Machina – Robert Lepage și Côté Danse – Guillaume Côté.
Țară companie: Canada
Regizor: Robert Lepage
Distribuție:
Guillaume Côté – Hamlet
Greta Hodgkinson – Gertrude
Robert Glumbek – Claudius
Carleen Zouboules – Ofelia
Lukas Malkowski – Laertes
Bernard Meney – Polonius
Natasha Poon Woo – Horatio
Connor Mitton – Rosencrantz
Willem Sadler – Guildenstern
Echipa de creație:
Creat și regizat de: Robert Lepage
Co-creat de / Coregrafie: Guillaume Côté
Director de creație: Steve Blanchet
Asistent regie: Félix Dagenais
Asistent creație și director de repetiții: Anisa Tejpar
Compozitor: John Gzowski
Designer adjunct scenografie și recuzită: Vanessa Cadrin
Design lumini: Simon Rossiter
Design costumer: Michael Gianfrancesco, Monika Onoszko
Colaborator artistic: Olivier Normand
Consultant lupte: Jack Rennie